Ambiţia de a dezbate un subiect destul de relativ şi dificil, zic eu, precum arta ca formă de cunoaştere şi comunicare în pictura suprearealistă, implică o documentare şi o sensibilitate aparte. De aceea, pe lângă caracterul ştiinţific al lucrării, această teză va avea şi un caracter pur subiectiv, ce va ţine de interpretare.
Trebuie exprimat cu toată convingerea că scopul esenţial al lucrării este cunoştera acelor forme incoştiente care stau la baza actului creator. De cele mai multe ori artistul nu este conştient de toată zestrea culturală pe care o deţine, dar asta nu trebuie să descurajeaze intitiativa noastră de a divulga, pe cât posibil, izvorul inspiraţiei şi impulsiunile artiştilor plastici. Omul trăişte într-un univers simbolic, de aceea el tinde să dea un rost vieţii prin fenomenul artistic. Fie că e vorba de poezie, fie că e vorba de arhitectură sau de pictură, prin artă omul transcede raţiunea, timpul şi spaţiul şi participă în mod nemijlocit la actul creator.
Dar se pune problema, dacă arta aparţine în genere incoştientului, cum este posibil să o analizăm prin metodele raţiunii? Care este probabilitatea ca în intenţiile noastre cele mai bune de a explica fenomenul artistic, să pierdem chiar miezul şi semnificaţia intimă a artei? Cu siguranţă ne asumăm acest risc, de aceea, această lucrare va fi una incompletă sau va rămâne deschisă interpretărilor.
Insă, nu trebuie să cădem în extrema scepticismului, afirmând cu tărie că nimic nu poate fi cunoscut. După cum spunea şi Tudor Vianu în prefaţă la Arta prozatorilor romani: „Prezenta iraţionalului în lume, şi opera de artă face parte din domeniul lui, nu trebuie să demoralizeze iniţiativele raţiunii.” Faptul că fenomenul artistic, am zice noi, este poate ireductibil în ultima lui adâncime, nu trebuie să împiedice iniţiativa noastră de a-l explica.
O dată cu dezvoltarea ştiinţelor semiotice, fenomenul artistic poate fi văzut, cel puţin din punct de vedere al comunicării, mult mai limpede şi clar. Pe parcursul lucrării vom aborda fenomenul artistic din punct de vedere filosofic, imagologic, din perspectiva psihanalizei, dar şi din punct de vedere semiotic, al filozofiei limbajului, ceea ce ne va apropia mai mult de ştiinţele comunicării.
Analizele nostre nu vor putea să explice în totalitatea fenomenul artistic până în punctul cel mai tainic al diferenţierii, având absurdă pretenţie că am format o ştiinţă obiectivă, un şablon după care putem explica orice. Chiar dacă artele plastice se crează după anumite reguli, după anumite canoane şi chiar dacă tehnica folosită o putem evidenţia cu o oarecare uşurinţă, vom admite că nu toţi artiştii înfăţişează o formulă atât de personală.
Pe de altă parte, fenomenul artistic poate fi explicat datorită faptului că mulţi dintre artişti au trăit în acel Saeculum, în acel spirit al vremii, de o anumita epoca, au trăit într-un anumit mediu, s-au învârtit într-un timp şi spaţiu bine determinat, au avut experienţe istorice, trăiri pe care le-au lăsat uneori scrise în jurnale, în bibliografii, sunt oameni ai timpului lor depedenţi de procedeele curente ale artei. Aşadar, chiar şi pentru cei mai originali artişti, operaţia de încercuire critică poate fi executată cu o anumită marjă de eroare, pe care o vrem a fi cât mai mică. Aşadar, lucrarea noastră va fi una ştiinţifică, chiar dacă această ştiinţă e relativă şi se aplică unor fenomene ale creaţiei.
Dar din moment ce am divulgat secretul compoziţiei, filosofia din spatele operei, în momentul în care am întors covorul oltenesc pe dos şi am vazut miile de iţe care formează imaginea, atunci putem spune că am creat o punte între raţional şi iraţional. Dacă vom analiza pe genurile sale picturile, poeziile, proza, ca forme de cunoaştere , vom observa că în intenţia de a mijloci emoţia vom capta în mod raţional fenomenul artistic prin descrierea lui, caracterizarea lui, dar cu o conştiinţă rezervată, sfiindu-ne să nu deformăm corola de minuni a lumii.
