Siempre Sancho, siempre..



Una din cele mai triste scene pe care o traieste Don Quijote, pe langa cea cu eliberarea talharilor din prima parte, este scena de la Castel, cea in care este ironizat, in care i se spune drept in fata de catre acea femeie angajata sa imite dragostea...ce credeai ca o femeie ca mine se poate indragosti de un sarantoc ca tine? Don Quijote ramane fara cuvinte. Daca pana acum inventa tot felul de scuze, de data asta ceva se intampla in el. E o mahnire de moarte. 

E a doua oara cand Don Quijote este adus la realitate. O data de realitatea talharilor si a doua oara de acest circ ieftin. Dar de ce este atat de tragica aceasta scena? Lumea a mai ras de el si inainte, l-au ironizat si s-au amuzat. Da, dar la Castel e cu totul atlceva. La Castel oamenii sunt constienti de ceea ce fac. Daca pana acum rautatea lor era nevinovata, uneori il priveau ca pe un sarac cu duhul, de data asta vor sa il desfinteze ca om. 

Si cum ar putea mai bine decat punandu-i in scena propria viata, ispitindu-l, participand, facandu-se complici. Uite, ai vrut castel, ai Castelul tau. Ai vrut sa guvernezi o insula, ai Insula ta. Ai vrut sa iubesti la modul absolut. Ai chiar si o printesa, una adevarata. Ai vrut sa pui ordine in lume, sa faci dreptate. Uite, ai de data asta ai ocazia sa indrepti lucrurile. 

Sigur, se loveste de cinismul si prefacatoria servitorilolor. Don Quijote traieste viata ca un performance in fata oamenilor ca la teatru. I se da chiar si o scena, un cadru, costume, sunt tocmiti oameni, se creaza o scenografie de catre cei de la curte. Oamenii participa la lupta dintre el si canonic ca la un spectacol. Ce inseamna sa-ti traiesti viata in fata celorlalti? Don Quijote e constient ca isi joaca propriul rol. Dar ceilalti, isi dau ei seama ca nu fac decat figuratie? Se vor lauda oare ca i-au atins hainele? Sau vor juca la zaruri pentru camasa lui?

Niciun comentariu: